Don Airey despre sunetul Steinway, despre găsirea spațiului muzical, pian vs. orgă, moștenirea Deep Purple și viața dincolo de trupă
de Ben Finane
Don Airey este în prezent – și probabil ultimul – cântăreț la claviatură pentru formația rock Deep Purple, angajați acum în turneul „The Long Goodbye Tour”. Înființată în 1968, Deep Purple se află acum la a 8-a configurație de artiști (sau „Mark 8”), iar împreună trupa a lansat douăzeci de albume. Înainte de a intra în trupă în 2001, Airey a cântat cu trupe de genul Black Sabbath, ELO, Judas Priest, Jethro Tull și Whitesnake, cu toate că a început ca student de muzică clasică. Airey a devenit recent Artist Steinway și, în tur prin oraș, a făcut o vizită la fabrica din Hamburg Steinway & Sons, unde a susținut un recital solo impromptu pentru muncitorii de aici. Seara ce a urmat a cântat cu Deep Purple la Barclaycard Arena. Airey a vorbit cu noi la fabrică.
Don, tocmai ai terminat un tur al fabricii Steinway din Hamburg. Ai avut privilegiul de a avea un Steinway încă din copilărie. Cum este să vezi într-un final cum sunt construite?
Păi, într-un sens, e ca și cum ai veni acasă – să vezi cum sunt, de fapt, făcute. Te întrebi asta când cânți la unul. Steinway-ul meu a fost făcut în 1895. În 2008, l-am restaurat complet – corzi schimbate, placa de rezonanță re-șlefuită, mecanisme schimbate. Mă gândeam: „Cum or să schimbe mecanismele? Simplu. Am trimis după unul la New York și gata. Am fost uimit de faptul că ceva fabricat de atât de multă vreme, în secolul de dinaintea ultimului, poate fi reparat cu materiale noi. Spune atât de multe despre companie și îți dai seama cu ce ai de a face: cel mai frumos sunet de pe pământ.
Cânți atât pe instrumente acustice, cât și pe digitale. Cum diferă abordarea ta?
Într-un sens, e mai ușor să cânți pe un Steinway decât pe un Kurzweil PC3, un pian digital neavând acordajul și tonurile Steinway. Jim îmi arăta ceva despre dublul-stop-ul unui pian Steinway care oferă un sunet mai deplin – pur și simplu nu poți avea asta pe un pian digital. Claviaturile electronice sunt folositoare în zona muzicală în care mă aflu, însă baza tehnicii mele este pe pian. Când mă întorc din turnee, soția îmi spune că dispar pentru câteva zile pentru că trebuie să mă reajustez. Mă întorc la pianul meu și cânt toate scările. Apoi îmi permit să cânt, de fapt, din nou muzică.
Jesse Carmichael de la Maroon 5 mi-a spus ceva similar: „Fizic mă conectează cu sentimentul că sunt acasă”.
Nu te mint. Un lucru haios despre Steinway: emite un miros dacă te place. Nu glumesc. Fiica mea cântă câteodată la el – ar fi putut fi chiar bună, dacă ar fi studiat! – dar când cântă la el, o iubește! Lemnul se deschide pur și simplu – și îl poți mirosi. Sincer, chiar poți.
Pentru tehnicienii din fabrică ați cântat astăzi ceva muzică clasică, ceva Fats Waller și am audiat și minunata piesă „Smoke on the water.” Formarea de bază a dumneavoastră este în clasică, apoi ați glisat spre rock, jazz și blues. E corect ce spun?
Am devenit foarte interesat de jazz în adolescență, cumpărând albume de la magazine de colț și descoperind artiști precum Bill Evans, Jimmy Smith, John Coltrane. Oau! Eram din nordul Angliei și nu aveai acces la media cum ai astăzi. Totul era un mister. Iar radioul din Anglia era oribil – nu puneau nici măcar muzică pop, nu mai spun de jazz! Dacă difuzau jazz puneau doar New Orleans și gata. Am avut ambiția de a deveni un pianist clasic, dar pur și simplu nu am fost suficient de bun. Trebuie să ai acel ceva în plus, ca să fii atât de bun – și apoi să reușești. A fost descurajator. Am ajuns în punctul în care mi-am terminat facultatea, mi-am luat diploma și m-am gândit „acum trebuie să-mi câștig traiul!” – iar telefonul a sunat chiar în acea clipă!
Și cine era la celălalt capăt?
Era un agent din Londra care mi-a zis: „Am auzit că trupa voastră este foarte bună. Vreți să mergeți trei luni într-un turneu?”. Am zis, „Vreau să dorm înainte de a vă răspunde (sforăie puțin) Da!” și am împachetat toate sculele într-o mașină și am plecat la Southampton, am luat vaporul și am plecat în jurul lumii – chiar pentru un an. Acesta a fost începutul meu și a fost chiar un început grozav. Am avut ambiția de a deveni un pianist clasic, dar pur și simplu nu am fost suficient de bun. Trebuie să ai acel ceva în plus ca să fii atât de bun – și apoi să reușești.
—
Am avut ambiția de a deveni un pianist clasic, dar pur și simplu nu am fost suficient de bun. Trebuie să ai acel ceva în plus ca să fii atât de bun – și apoi să reușești.
Don Airey
—
Am cântat la clape pentru câteva trupe în trecutul îndepărtat și îmi amintesc că mă chinuiam să îmi dau seama unde să încadrez clapele în trupele de funk, blues și rock. Unde să introduc sunetul ca să nu intru peste vocal, sa intru sau să dublez chitara? Deep Purple a făcut atât de mult pentru a face loc sunetului acela de orgă, și ați reprezentat standardul în ultimii 15 ani. Puteți să ne spuneți ceva despre crearea acelui spațiu pentru claviatură în rock?
Spațiul acela este exact între bas și chitară. Cânți chiar cu basul, asta-i prima ta treabă (sperând că el cântă cu percuția). Dar tu, chiar trebuie să cânți cu basul. Și apoi ești atent cu o ureche la ce face chitara. Întotdeauna am simțit că treaba mea e să fac chitara să cânte mai confortabil, să scot ce e mai bun de la ea. Ei vin cu riff-urile, nu claviatura. Însă există întotdeauna problema „Cum începem melodia?” sau „Ce facem după riff? Ce facem acum?” iar tu vii poate cu o punte. Adică, asta făceam cu Ritchie Blackmore. Avea mereu ideile acelea minunate. Spunea: „Hmm. Și acum?” Iar eu, ziceam: „Ce zici de asta?” iar el, răspundea: „Da, încerc.” (râde).
Deci, ești un pic la secțiunea de ritm – aproape jazz trio style – și puțin lipici conector.
Da, exact acesta este cuvântul, lipici. Trebuie să lipești totul împreună. Și cea mai bună claviatură pentru asta e un Hammond.
Vorbiți-mi despre asta, pentru că ați fost vocal în a susține Hammond-ul în această situație.
Este un instrument misterios. Întâi de toate eu sunt pianist, apoi organist. Aș spune că Jon Lord a fost întâi organist, apoi pianist. Asta ar fi o diferență.
A fi „întâi pianist” influențează abordarea orgii?
A cânta la un Hammond presupune o tehnică diferită. Nu trebuie să fii la fel de precis ca atunci când cânți la un pian. Ai destul de mult spațiu de mișcare. Trebuie să fie dură și pregătită și te sprijini în ea, în Hammond, în timp ce la pian păstrezi distanța. Pe un Hammond te sprijini în sunet și, pur și simplu, încerci să îl faci să vuiască. Există un anume moment – mi s-a întâmplat seara trecută la concertul Luxembourg, știi, zece concerte pe turneu – cumva, am simțit că pleacă, că Hammond-ul cu adevărat mișcă.
Poate că vă potriviți orgii în același mod în care, acasă, vă reimersați în Steinway.
Nu sunt instrumente la care cânți ușor. În timp ce un Steinway oferă ceva înapoi, un Hammond nu îți oferă nimic. Pur și simplu stoarce tot din tine, omule – și nu îi pasă! (râde)
Nu vă strigă dimineața?
Exact! (râde), nu te strigă dimineața. Când te reîntorci a doua zi, îți spune: „O, nu! Iar tu?”
Acesta este „The Long Goodbye Tour” pentru Deep Purple. Cât de lungă este o coardă? Da. (râde)
Mă gândesc întâi la filmul Robert Altman. Elliot Gould. Clasic. Dar apoi, Depp Purple este o instituție acum – mă gândesc că ar trebui să fim una, asta e sigur. (râde)
Credeți că acesta este un rămas bun?
Este foarte probabil ca acesta să fie turneul de rămas bun, toate lucrurile bune au un final. Cel mai bun job din viața mea a fost să cânt cu Deep Purple.
Care a fost impactul Deep Purple în viața dumneavoastră?
Păi, în locul directorului de bancă care îmi scrie scrisori răutăcioase, eu sunt acela care o fac (râde). Glumesc. Nu a fost ușor. În mod obișnuit, atunci când cânți la clape privești lista stabilită de melodii și-ți zici: „Au fost patru, să mă concentrez!”, dar cu Purple zici: „O, nu! Următoarea melodie!”. Spectacolul actual mă înnebunește pentru că am atâtea de făcut. Dacă e ușor, nu e distractiv. Cu Purple a fost mereu distractiv.
Dar nu te poți scuza.
Nu, trebuie să fii acolo. Și asta e chestia: suntem reali. Și, de aceea, mulți tineri vin să ne vadă pentru că vor să vadă o trupă reală și știu că nu ne prefacem cu nimic.
Care este moștenirea Deep Purple?
Au purtat torța mișcării britanice rock la începutul anilor șaptezeci și au deschis-o. Dacă te gândești la Black Sabbath, ei au mers pe o nișă anume, la fel și Led Zeppelin, însă Purple au deschis tot tuturor. Muzica este elastică: poți face cu ea ce vrei. Am făcut turnee cu orchestre. Un violonist clasic, Lidia Baich, a cântat la Viena cu noi; am scris câteva părți pentru ea. A fost senzațional că un violonist clasic de top a putut cânta cu noi și a uimit audiența – cântând heavy rock! Purple a depășit multe bariere. Au deschis totul. Au avut hituri pop, rock, orchestrale. E ceva. Jon Lord și Ritchie Blackmore, ei doi, chiar au făcut ceva aparte.
De aici spre ce vă îndreptați?
Eu? Unii zic: „Te gândești vreodată să te retragi?” eu răspund: „Nu mă gândesc la nimic altceva!” (râde) am în minte faptul că vreau să fac ceva mai mult la pian. Însă, după cât de aiurea am cântat astăzi, mă gândesc să mă întorc la grădinărit. De fapt, am făcut un album la pian care va fi lansat mai târziu anul acesta, după ce se termină tam-tamul cu Purple. Da, mi-ar plăcea să cânt la pian mai mult, dar dacă mai sunt încă în formă să fac asta…
Pai, puteți oricând să vă urcați în acel tren, nu? Vă va reprimi mereu.
Poate. Voi repeta mult vara aceasta!Acest articol a apărut în Listen: Life with Music & Culture, Steinway & Sons’ award-winning magazine.